„Cu moartea la dărac”
„Cu moartea la dărac”
„Am convingerea că mulți dintre voi ați fost permanent lângă mine când mi-am așternut pe hârtie gândurile despre această lume, în care doar două chestiuni tind spre certitudine, nașterea și moartea, însă și ele fără a putea fi trăite ca experiență personală. Între prima și cealaltă, viața, mozaic al fiecăruia dintre noi, oameni adevărați, trăitori în adevăr, prin puterea de a se dărui semenilor. Pădure fără uscături, nu există, dar mă rog… Unii cred că uscăturile ar face parte din regie și decor. Conspiraționiști?! Ceilalți, ce momentan ați fost prinși în ale voastre, cândva tot o să citiți aceste rânduri. Ele sunt despre viață. La o eventuală reîntâlnire într-o altă lume, dezbatem. La asta ne pricepem toți. Să dezbatem, dacă altceva mai bun nu vom avea de făcut, dar sper eu, cu mai multă claritate, fără bâjbâieli de forma „ că o fi și o păți” .
În altă ordine, în singurătatea mea, uneori mi-am amintit de Platon şi de lumea lui, lume a ideilor şi formelor pure, unde albina era albină, pasărea era pasăre, unde omul era OM …E, aici e aici! Omul să fie Om! După el, venirea pe pământ a tuturor şi a fiecăruia în parte ar fi fost, cumva, cădere prin uitare. Numai după aceea, re-învăţare şi re-înălţare prin reamintire. Cu alte cuvinte, re-construcţie prin cuvânt. Chestiunea asta mă face să văd o legătură între el, geniul Antichităţii, şi Ioan Botezătorul, unul dintre cei dintâi apostoli care mărturiseşte lumii despre cum Dumnezeu-Cuvântul s-a făcut trup. Lăsat la voia întâmplării, pe tărâmul moralei dezactivate, omul-trup, fără conștiință, rătăcește. În condițiile în care, Biserica, instituțiem dar și pârghie a vieții sociale, se retrage de pe scena lumii, politicul, cu tot pluripartitismul său, bântuit de totalitarisme, rar mai repune omul pe linia corectă a vieții. Legile organice etc., vorba lui Montesquieu, sunt ca pânza de păianjen, devin, în funcție de context, firave. Din acest motiv, ca om părăsit în jungla viețuirii, te înstrăinezi până și de tine însuți. Nu mai trăiești și nici că mai ființezi, adică nu-ți mai lași urme pe pânza vremurilor tale, ci, cel mult, te târăști prin mocirla adunată de timpuri. Alcoolul, prostituția, drogurile, apoi foametea și moartea (nu am greșit, repet, foametea și moartea), fac profit, de cele mai multe ori, chiar celor ce ar trebui să te protejeze de ele. Nu trebuie să dau explicații, am convingerea că înțelegeți chiar mai mult decât am vrut eu să vă spun.
În condiții de nesiguranță, la un lat de palmă, disperarea omului ce, seară de seară, are sentimentul că se așează cu moartea în pat. Degeaba își mai zice în gând, rugăciunea: „Tatăl nostru care…” Unii dorm, alții, cu ochii pironiți pe cerul, parcă pustiu, abia pot ațipi.
„Într-o zi, se va trezi doar ea. Ei, şi?” își zic și primii, dar mai ales ceilalți, plesniți de o scârbă universală. „Cea care va pierde, ca toanta, e ea, moartea”- se încurajează fără a-și recunoaște determinarea, limitatul. „Mi-am propus să o sâcâi, până ce o va lua dracu. Ăla cu coarne, îl știți voi!…! Şi atunci s-o văd, când o va da ăla, în dărac, la scărmănat, şi o vor face, după tors, pragmaticii lumii, izmene pentru hodorogi sau, pentru nespălaţi, ciorapi. Mda! …După aceea mai vorbim.”
Autor: Nicolae Bălașa
