Urmărește EMI TV și în Google

Când spunem astăzi „șezătoare”, ne imaginăm câteva femei îmbrăcate în costume populare, așezate în jurul unei mese, torcând, cusând și cântând.

În satul românesc de odinioară, lucrurile erau însă mult mai interesante.

Șezătoarea era unul dintre locurile în care comunitatea trăia cu adevărat. Acolo se muncea, se spuneau povești, circulau veștile, se cânta și se glumea, iar tinerii aveau ocazia să se întâlnească.

Un studiu de antropologie publicat sub egida Academiei Române analizează șezătoarea, alături de clacă, drept o formă tradițională de asociere voluntară: oamenii se adunau informal pentru a desfășura împreună anumite activități.

Șezătorile erau legate în special de perioada rece a anului, când muncile agricole se împuținau, iar serile deveneau lungi.

Femeile și fetele se adunau într-o casă din sat și veneau cu lucrul lor. Torceau lâna, cânepa sau inul, coseau și pregăteau materialele necesare gospodăriei și îmbrăcămintei.

Dar munca era doar o parte din poveste.

Muzeul Municipiului București consemnează șezătorile de iarnă drept importante ocazii sociale în care tinerii se puteau apropia. În timp ce femeile torceau, flăcăii satului veneau în vizită, iar serile cuprindeau jocuri, cântece și diferite practici tradiționale.

Asta schimbă destul de mult imaginea pe care o avem astăzi despre șezătoare.

Pentru tinerii unui sat în care nu existau telefon, televiziune, internet, cluburi sau rețele sociale, asemenea întâlniri reprezentau unul dintre puținele contexte acceptate de comunitate în care puteau petrece timp împreună.

Șezătoarea putea deveni astfel și locul în care se înfiripau relații.

Unii etnografii au mers chiar mai departe în interpretarea fenomenului, arătând că șezătoarea putea avea legături cu etapele vieții femeii și cu pregătirea simbolică pentru căsătorie, aspect citat și în documentarea Muzeului Municipiului București.

Dar mai exista o funcție pe care astăzi o observăm mai greu.

Șezătoarea era și un fel de „rețea de comunicare” a satului.

În timp ce mâinile lucrau, oamenii vorbeau. Se aflau întâmplările din comunitate, se spuneau povești și ghicitori, se cânta, iar experiența celor mai în vârstă ajungea la generațiile tinere.

O fată nu învăța să toarcă sau să coasă citind instrucțiuni. Privea femeile mai experimentate și lucra alături de ele.

La fel puteau fi transmise cântecele, poveștile, expresiile, tehnicile de lucru și numeroase reguli nescrise ale comunității.

De aceea, șezătoarea era și o formă de educație informală.

Există însă o diferență importantă între șezătoare și o altă tradiție cu care este uneori confundată: claca.

Claca era organizată în primul rând pentru realizarea unei munci în comun și pentru ajutorarea unei gospodării. Șezătoarea avea o componentă socială și ceremonială mult mai pronunțată. Munca exista, dar în jurul ei se construia întreaga întâlnire.

Și poate tocmai aici se află partea cea mai frumoasă.

În lumea satului tradițional, munca, distracția, educația și viața socială nu erau întotdeauna separate. În aceeași cameră se putea toarce lâna, o fată putea învăța un model de la o femeie mai în vârstă, cineva putea spune o poveste, iar un flăcău putea veni să vadă fata de care îi plăcea.

O instituție fără clădire, fără regulament scris și fără program oficial, dar care ajuta comunitatea să-și transmită mai departe cultura.

Poate tocmai de aceea șezătoarea a lăsat o urmă atât de puternică în memoria satului românesc.

Nu era doar locul unde se torcea lâna. Era unul dintre locurile în care se țeseau relațiile dintre oameni.