Despre viață, sens și moarte.

𝗗𝗶𝘀𝘁𝗿𝗶𝗯𝘂𝗶𝗲!

Despre
viață, sens și moarte.

„Primesc, zilele trecute, un mesaj, pe telefon, de la o jurnalistă din presa gorjeană. „Ceva s-a întâmplat”- mi-am zis, pus pe gânduri, și i-am răspuns. Preț de câteva minute mai târziu, o întreagă convorbire, în scris, prin sms-uri, a avut loc între mine și persoana respectivă. Cu sufletul la gură, într-un fel de disperare, mi-a vorbit despre cum un copil născut prematur, acolo, în spital la ei, în Tg. Jiu, ce se zbătea între viață și moarte, a fost transferat, în condiții speciale, cu o salvare dotată corespunzător, la o secție de nou născuți, din cadrul Spitalului Regional Craiova. Apoi, fără a ezita, mi-a solicitat atât informații despre bebeluș, cât și sprijin, în măsura posibilităților. Cum nu-mi sunt pe plac intervențiile, relaționările uneori la limita legii, pe moment, am fost în punctul de a o refuza, însă mi-am amintit că numai cu 8-9 ani în urmă, la birou, în timpul programului, în urma unui infarct, am fost la o muchie de cuțit, față de moarte. Pe scurt, în urma unor simptome specifice, atunci, mi-am anunțat, soția, iar ea, la rându-i, salvarea. Cum era firesc, am ajuns la spital. Acolo, conform unor protocoale prestabilite, medicii m-au conectat la niște aparate ce-mi măsurau funcțiile vitale. După alte câteva minute, un specialist de pe secția primiri urgențe, i-a spus soției că am ajuns târziu. Disperată, ca și doamna cu care vorbeam, a sunat diverse cunoștințe, oameni cu autoritate, ce pot decide, contextual, suficient de repede. Un adevărat lanț uman s-a pus în mișcare. După o analiză urgentă și decizii rapide, am ajuns la Spitalul Floreasca, din București, locul în care, cu ajutorul lui Dumnezeu și a unor medici cardiologi, de specialitate, sunt și astăzi în viață. Pentru tot, tuturor le voi fi recunoscător nu doar întreaga viață, ci, dacă se va putea, chiar și dincolo de ea.
Vizibil emoționat, am sunat la directorul spitalului. Nici un răspuns.
„S-o fi schimbat între timp? Alții au câștigat alegerile… Of!” Amestecul politicului în toate domeniile vieții, nu mi s-a părut niciodată ca fiind ceva normal. Când vine vorba de sănătate, cu atât mai mult. Cade guvernul, un întreg sistem social, de învățământ, cultural și medical, în primul rând, este bulversat. Pe nepusă masă, cât ai bate din palme, nu mai sunt bani, medicamente, dintr-o dată fel și fel de statistici umplu ecranele teviziunilor și, desigur, povestea cu moștenire grea își face prezența pe buzele analiștilor. Apoi, ce s-a furat s-a furat, se șterge cu buretele, cei noi, promisiuni și iar promisiuni, în timp cei vechi, deja scoși de sub bătaia puștilor, sunt curățiți, primeniți și miruiți (la nivel înalt, după caz, chiar în plenul Parlamentului), de-ai crede că în curând vor fi canonizați și declarați sfinți. Însă până una, alta, în marea lor majoritate, ca tot omul de nivel înalt, se mută pe Coasta de Azur sau în alte locuri exclusiviste, până poporul le uită urma.
„O mână spală pe alta”, câtă vreme „corb la corb nu își scoate ochii”, zicere tot de pe vremea, ehe… Nimeni nu spune că trebuie să stea într-o funcție, un oarecare administrator, din momentul numirii sale politice și până iese la pensie, dar în niciun caz nu ar trebui schimbat repectivul, odată cu schimbarea puterii, mai ales în condițiile în care cel numit este un profesionist, își face treaba și are performanțele de rigoare. Asta, desigur, în condiții de normalitate, unde numitul politic este, evident, om și nu un fel de scaraoschi ajuns, tam-nesam, tartore cât să-și bage și el coada.
Pe aci, pe la noi, în estul european, plasați pe linia peșcheșului, cam toate, mai încurcate, mai ales de pe vremea turcilor, când peșcheșul era formă de a da din coate, de a răzbi, și de netezire a drumului spre tribună. Astăzi, la fel, ba chiar mai mult decât prin alte părți ale lumii, pe unde zice-se că ăia mari, ce au și pâinea, și cuțitul în mână, ar munci doar pentru popor. Personal, am rezerve fie și doar pentru faptul că știu despre cum, atunci când e vorba despre democrație, oriunde pe fața pământului, mintea omului, în primul rând, se îndreaptă, premeditat, spre un mare furtișag. Românul a formulat ideea cu un oarecare tâlc: „nu poți fi cu mâinile în miere fără măcar să guști!”, cât să fie scuză pentru hoții protejați de opozanții, cu ochii holbați. Iar de aci, expresia populară „a furat, domnule, dar a mai și făcut”, șterge oricare nedumerire ce ar mai pluti asupra împricinatului. Asta e și nu este o noutate. Despre cum, una, două, un sitem politic, bazat pe democrație, degenerează, cât ai clipi, în oligarhii, apoi în totalitarisme, dacă îl scapi din ochi, a vorbit Platon, Aristotel, Socrate, ba chiar întreaga Antichitate. Se vorbește și astăzi, nimic de zis, însă, câinii latră, desigur, formal, ursul merge, mai nou, protejat și după principiile sale. Moralitatea, formă de a fi a omului înaintea izgonirii din rai, și înaintea oricăror legi, de după aceea, s-a tocit chiar din momentul în care, până și în rânduiala bisericească, oricare ar fi ea, pe fața pământului, s-a introdus zeciuiala. După zeciuială, cel cu strânsul „darurilor”, „Jupuitu”, îl știți voi, al lui Preda, și-a făcut și el parte, după principiul, „cine strânge, parte își face!, mai ales că un procent, acolo, în plus, luat cu japca, nu se bagă de seamă. Apoi, cum statul, mai nou, s-a focusat, termen parte din noua internațională progresistă, că doar nu putea rămâne înțepenit în sclinteala vremurilor, împreună cu toți, dar toți slujitorii săi, spre binele boborului, el, statul, împarte după un alt principiu de respectat cu sfințenie: „cine împarte parte își face”. …Și ca să ajungă, „că e mulți” vorba unuia preocupat, de partea lui de la stat, parte exprimată în „ajutorul soșial”, statul, în ansamblul său, că doar el are dreptul, a majorat zeciuiala de la 10%, pâna la peste 40% doar pe muncă, la care, indirect, mai adaugă, la tot pasul, tva-ul, impozitele, taxele de pe una, de pe alta, contribuțiile la sănătate, contribuțiile la pensii… Doamne, și pensii, ioc! „Ioc”, termen tot din limba turcă, venit la pachet cu peșcheșul, pentru a completa, în realitatea sa, peisajul contemporan. Pensii ioc, iar sănătate, din banii strânși pentru vreo înmormântare, altfel, de când cu progresiștii și ideile lor, idei conform cărora și boala, și moartea, și toate cele ce sunt și ni se arată, trebuie să fie rentabile, altfel niciunde, nici la spital și nici la capelă, nici în altă parte, nici măcar dracu nu te bagă în seamă. Domnule, ce ți-e și cu progresiștii ăștia, pe tocuri, în chiloței tanga și creierul la păstrat, în piață, la Tache Măcelarul, la ăsta care, de cum a auzit că s-a scumpit curentul, a tras răcitoarele din priză. Iar de atunci, putoare mare! Caută, dacă ai unde, fie și creier la pachet cu tanga-langa! – vorba poetului. Unii ar zice că progresiștilor de la fumul tămâie li se trage! Până și tartorii de meserie, cei care credeau că le-ar fi văzut pe toate și erau în stare să suporte oricare exorcizare, gata fiind să se convertească după caz și profit, s-au închinat.
…Dar uite că ne-am luat cu vorba și m-am îndepărtat de la cele ce mi-au atras atenția, în discuția cu jurnalista. Vorbeam despre bebelușul „aruncat” în lume, vorba lui Heidegger, chiar înainte de vreme, mai mult ca sigur fără voia sa. De altfel, să fi fost oare întrebat careva, dintre noi, oamenii acestei planete, înaintea „aruncării”, într-o astfel de viață, de existență pământeană, în care musai să ființăm cumva, să facem ceva, cât să o scoatem la lumină? Mira-m-aș! Dar, mă rog, hai, ziceți! Tăcere, tăcere absolută. Iar de aici, desigur, și drama mea, drama ta, și drama oricui! Înainte de a mă lua de gât cu Dumnezeu, vorba vine, trebuie să vă spun că „a scoate-o cumva la lumină” este o expresie aproape intrată în limbajul comun, aici, sub cupola creștinismului, dar mai ales la români. Marin Sorescu îi dă o oarecare greutate în finalul piesei de teatru, Iona, pe când, în alte culturi, de exemplu în gândirea indiană, în Șivanism, în special, pe valea fluviului Gange, a scoate-o la lumină înseamnă a scăpa de sub blestemul reîncarnărilor și a te contopi cu lumina absolută, cu Brahman, cu Sinele suprem.
Ca o formă imensă de energie, ca lumină absolută este văzută divinitatea și în creștinism. V-am povestit și pot reconfirma lumina ce s-a coborât asupra mea, într-un moment de cumpănă, însă întoarcerea omului-suflet-scâteie, în această lumină sfântă, se va face, conform scripturilor, în special, Noului Testament, doar după judecata de apoi. Și iar vin și întreb, m-a întrebat cineva dacă eu, pământeanul de astăzi, am vrut să vin în această lume? Dar pe copilașul ce se zbătea ieri, alalteri, între viață și moarte? Nu! M-a întrebat cineva dacă mă simt bine în pielea de culoare măslinie sau de altă culoare? Nu! Atunci pentru ce să fiu judecat? Mă rog, înțeleg că la ăștia cu binele pentru om, care, mai nou, se întreabă ce este mai profitabilă pentru guvern, salvarea omului ajuns la o anume vârstă sau moartea acestuia, a judeca este formă de a fi. Moare ăla, să-i fie de bine! Pentru guvern, gheșeft! Însă o asemenea ignoranță și la Dumnezeu?! Ce să zic?!… Biserica a inventat Liberul arbitru. Mda! Să zicem că… și trecem peste.
Prin urmare, câtă vreme nici Dumnezeu și nici natura nu au de dat socoteală la capitolul responsabilități, ar mai fi, după datină, părinții? Ei te concep! E, acum și aici, e aici?!; mai ales că, în conformitate cu noile indicații, nu s-ar mai ști care și în ce fel e moșul și care și în ce situație ar fi baba?! Pe vremuri, întreba omul, cât să intre în vorbă cu un oarecare, un altul: „mă nene, pe dumneata, (auzi, dumneata?!; în ziua de astăzi, dumneata?!) cum te cheamă și al cui ești? Răspundeai fără rezerve: Pătru al Ioanei lui Făsui, ce îl ține pe Ilie a lui Păsat. Te afla omul, știa bine cu cine,… iar de aici, încrederea în el, în tine, în celălalt. Puteai vorbi! Aveai cum înțelege… Întreabă și astăzi dacă mai poți?! Cică omul nu se mai află și nici că se mai dumirește, după chip, după părul împletit sau căzut pe spate, nici după mustăți și barbă… ba, mai mult, nu se mai știe nici după ce ar avea între picioare… câtă vreme, la mansardă stăruie doar nesimțire și propagandă. …Iar din nedumerire, cică angoasa, apoi, grija, frica, spaimele de tot felul… Bazaconii! Teme pentru tot felul de filosofii și prostit omenirea… Însă, înainte de orice, bătaie de joc, cât să stai cu ochii holbați la televizor. Și stai, dar fără vreun rost, fără vreun sens. De altfel, din câte se pare, aici, pe pământ, în afara unei condamnări la moarte, ce o porți în sânge, condamnare pe care o execuți, ce-i drept, inconștient, însă fără ezitare, mare lucru nu mai ai de făcut. Mori în fiecare zi, secundă de secundă, bombănind câte ceva despre toate câte sunt, se strâng, și, ca un făcut, nu îți convin. Păi, cum să îți convină, dacă libertate, ioc, dreptate, ioc, aia nu, ailaltă ba, iar din toate celelalte, absolut necesare, cu lingurița sau chiar mai puțin.
Într-o astfel de situație și câte altele, mai are viața vreun sens? – m-am întrebat și eu ca mulți alții. Personal, deși sunt la vârsta la care mi-a cam albit părul, sincer să fiu, nu știu. Sau cel puțin asta cred, câtă vreme, exterior mie, nu întrezăresc nimic în afara morții. Văd cum îmi mor vecinii, oamenii de prin alte părți, văd cum mor pădurile sub anume interese, văd cum mor chiar și munții, și piramidele Egiptului, numai pe mine nu mă văd. Cu toate astea, mor și eu… iar despre moarte aflu de la alții. Apropo, o fi murit bebelușul pentru care am intervenit? Nu, spers că nu! Și dacă nu, care îi e sensul vieții, dacă a început cu suferința?
Simplificând, fără a mai căuta un cine știe ce nod în papură, odată „aruncat” în lume, fără a fi întrebat dacă vrea, dacă îi convine, omul, pe pământ, își parcurge drumul „întru moarte” – termen împrumutat de la Constantin Noica.
După crezul și spusele sale, „viața nu ar avea vreun sens” Însă, tot el spune că: „dacă tot ai venit în lume, sensul vieții tale trebuie să ți-l dai tu însuți”.
. Ideile au fost mult dezbătute și întoarse pe toate părțile, în vremurile sale, ba, chiar și după, de către Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu și încă vreo câțiva discipoli, cărturari și gânditori de excepție ai poporului român.
Mda, ce să spun?! Domnul Noica avea dreptate, însă nu este exclus să fie adepții unui alt concept,adepți al unei alte idei ce ar rostogoli omul, de la „aruncarea” sa în lume, până la „aruncarea” în groapa din cimitirul de la maginea satului.
Cercetările făcute de către specialiștii din cadrul școlii de la Palo Alto, cercetări ce sugerează că în fiziologia omului, s-ar afla o „moleculă a memoriei”, în care ar exista atât începutul, cât și demiurgul omenirii, mă fac să gândesc și la ideea conform căreia viața ar avea deja un sens, sens căruia eu, ca om, trebuie să mă circumscriu.
Fie că suntem adepți ai primei idei, „viața nu are niciun sens, noi ne asigurăm, singuri, sensul”, sau al celei de-a doua idee, „viața are sens, eu trebuie să mă atașez lui” , dintre noi apar aceia ce devin imanențele timpului, timp pe care îl împart prin faptele lor. Expresii de genul „înainte de Noe sau după Noe”, „înainte sau după Kant”, „înainte sau după Tolstoi” și, mai ales, „înainte de Cristos și după Cristos”, sunt expresii de substanță ce transced timpul istoric, istoria cu prisosință.
Grav e că în viață sau după moarte, după cum slujesc, contextual, politicului, aceste imanențe devin, fie modele sociale demne de urmat de câtre întreaga omenire, fie, în caz contrar, adică într-un un alt context politic, simple nume, golite de conținut, bune doar de hulit și desfințat la propiu și la figurat. Limbricii, mai mult sau mai puțin peltici, și compania, în frunte cu vechilii, oportuniști din fire, au fost și sunt prezenți oricând, oriunde, gheșeft să fie. Pardon, șpăgi, în primul rând, pentru gheșeft, cât de cât, mai trebuie să mai și muncești.
Prin urmare, reluând, „omul aruncat în lume”, este una din expresiile des utilizate în Ființă și Timp, de către Heidegger. Ea ne poate trimite cu gândul nu doar la sensul ontologico-filosofic, sugerat de către autor, ci și la locuri identificabile. Înainte de naștere, copilul se află în pântecul mamei. Acolo, este hrănit, protejat, alintat, este adorat etc., până ce vine vremea, după unii, vremea izgonirii din singurul rai ce îi este menit omului. Altfel spus, omul este „aruncat”, scos din pântecul femeii, din pântecul mamei, „în afară”, neîntrebat dacă vrea. În acest „în afară”, condamnarea la moarte,… moartea, și după cum se vede, sensul ghidat de ea.
Întrebarea e: în acest „în afară” se mai află un alt „înăuntru” și un alt „în afară”?
Sincer, nu aș vrea să reiau ideea existenței vieții după moarte. Contextual, am bombănit și eu câte ceva. Nu cred că cineva m-a luat prea în serios, însă despre această nouă frământare și câte altele, o să vorbim pe parcursul paginilor următoare. Povestea nu se termină aici, așa, hodoronc-tronc. Până atunci, e bine de ținut minte că singura certitudine a omului este moartea, iar sensul vieții, vrei sau nu, tinde tot spre într-acolo, tot spre ea… Cu toate astea, nu o luați în seamă și vom mai vedea!”