Despre a fi orb și surd în vremurile tale
Despre a fi orb și surd în vremurile tale
Nu m-am amestecat niciciodată în discuții ce vizează limite în zona subiectivului, cum, de altfel, nu m-am aventurat nici în zona științelor de graniță. A făcut-o Kant, afirmând că adevărurile subiective au valoare universală. A greșit. Neocantienii, Școala de la Baden au corectat acest fals introdus eronat în gândirea umană. Prin urmare, în ceea ce voi spune mai jos, voi aduce argumente puse în scenă de istoria gândirii umane. Așadar, porunca biblică, lege sau cum vreți voi să o numiți, (din perspectiva mea, Tabla cu legi cu care coboară Moise de pe Muntele Sfânt este prima constituție de organizare a statului Israielian), „iubeste-L pe Dumnezeu (…) și pe aproapele tău ca te tine însuți este o dorință împinsă spre absolutizare, este, dacă vreți, un imperativ absolut kantian: „fă acel bine încât binele făcut de tine să fie bine pentru întreaga omenire”, este, mai degrabă, drumul ascetic spre care tindem fiecare dintre noi, de-a lungul vieții. Nu, nu putem dărui și nici nu putem avea acces la dragostea semenilor, în conformitate cu sintaxa textelor biblice. Ca oameni, suntem cel mult la nivelul „omului decăzut”, a omului care a făcut cea mai nefericită afacere a sa în istorie: a dat Raiul, nemurirea pe chin, otravă și moarte sigură.
Întrebarea mea e: dacă nu suntem în stare să ne iubim aproapele ca pe noi înșine, de ce nu suntem măcar îngăduitori cu el așa cum suntem cu noi? …Mai ales că nouă ne iertăm orice, căutând cu disperare vina în celălalt, în oricare din jur? Dacă nu suntem capabili de iubire din conservatorism sau instinctul de conservare, cum crede J.J Rouseau, în Contractul Social, lipsa de îngăduință vine din egoism, din lipsa empatiei, din lipsa acceptabilității celuilalt etc. V-ați pus vreodată întrebarea: cine sunt eu? Nu eu, Nicolaie Bălașa, ci eu, termen ce generalizează? Psihologia practică, Teoria Acțiunii Sociale, dar mai ales Fenomenologia, în termeni deloc metaforici, ne spune că „eu„ sunt „tu”, căruia i-am ratat (i-am dat la o parte) ceea ce iți este specific. Mai simplu spus, eu sunt tu cu micile diferențe. Ce ne face să gândim altfel, să ratăm ceea ce ar trebui să avem toți ca trăsături generale (empatie, răbdare, ascultare, acceptabilitate etc) ? Frica! Frica, cel mai puternic sentiment uman analizat până la conceptualizare de către Nietzsche. Noi fugim de noi înșine din teama de a nu cădea în disgrația cuiva, din neputința de a ne adapta și readapta etc., dar mai ales dintr-un narcisism istoric, ce împins, pas cu pas, spre patologic. Din narcissism, preaplinul nostru, apoi supraevaluarea, gradual, patologie etc. Din locul în care ne-am plasat singuri sau ne-a plasat societatea (ne-a plasat acel „tu„), nu mai putem vedea realitatea vremurilor în care trăim. …Nici măcar o fărâmă din acel „eu-tu! Prin urmare, orbit de propria-mi imagine idealizată, orbit de propria-mi conștiință falsificată de mine, de către familie, de statusul social, fără rezerve proclam: cine nu este după calapodul meu, este devianță, e decădere . „Cine nu este cu mine este împotriva mea”… Expresia, „eu sunt un altceva decât sunt cei din jurul meu” orbește.. În aceeași expresie a crezut și Nietzsche și a afirmat: „ Dumnezeu este omul nordic, de rasă ariană, Dumnezeu este omul puternic (…) doar el are dreptul la viață. Îl prefer pe Dionis (zeul plăcerilor), în locul Răstignitului! Dumnezeu a murit”.
Cât ai clipi, cât ai pocni din degete, în discuții publice, ideea s-a rostogolit și a căpătat forță. Poporul german, din vremurile respective, s-a asimilat arianismului și s-a crezut salvatorul omenirii. Hitler a preluat sloganul, îl transformă și îl folosește politic apoi, aruncă omenirea în cel mai mare dezastru al modernității: Al Doilea Război Mondial. Înaitea lui Nietrzsche, un alt gânditor European, Hobbes, divizează și el omenirea.
Povestea e lungă. Mă rezum la faptul că decalară adevăratul om, ca fiind doar Sălbatecul nobil De aici și consecințele din vremurile sale. După Hobbes, cum am văzut, Nietzsche proclamă Omul cu voință de putere, evident, după ce îl pune pe picior de egalitate cu divinitatea.
Nici nu se încheiase bine Primul Război Mondial și, în Răsărit, Lenin, apoi Stalin și acoliții săi, proclamă Omul nou. Comunismul din România era și el pe cale și tot fabrica la el.
Din această fugă de el însuși și din falsa grijă față de semeni, din lipsa de empatie, din lipsa de acceptabilitate etc., din frică, omul, în general, dar mai ales omul politic sau cel angrenat în acest mecanism, nu poate privi în jos. …Sau dacă o face, privește cu aroganță, aspru, neîngăduitor, prin raportare la legi, la norme, de el inventate, doar pentru a sta sus, cât mai sus posibil, însă orb. Orb și surd la toate. În aceste condiții tentația de a îngrădi fără noimă, de a cenzura oriunde, pe oricine, oricând ține loc de discurs.
Metaforic vorbind, sălbaticul nobil, omul cu voință de putere , omul nou, orbul despre care am vorbit adineauri, pune lațul oricui de gât, la voia sa, oriunde, oricând, fără a fi în stare să vadă că și l-a pus și lui însuși. Doar când e în șteang își aduce aminte că e și el muritor.
Of, numai orb și surd să nu fi!
Autor: Nicolae Bălașa
